intinderi de zapada

o pace nesfarsita. Eu, intr-un punct undeva deasupra, admirand totul. Cu ochi de copil, bucurandu-ma. Zapada peste tot. Pe cele cateva case, acolo pe unde stiam ca e drumul. Atata alb si atata caldura!

poate ca e doar urmarea unei stiri conform careia de pe 4 decembrie ar incepe sa ninga, idee care macar atata timp cat sunt constienta ma cam sperie. Poate e doar semnul unei linisti interioare. Poate e doar nevoie de asta. Nu stiu ce e, la urma urmei a fost doar un vis, placut si intens, care m-a facut sa ma trezesc si sa alerg la geam pe la sase, intrebandu-ma cat mai e pana chiar o sa ninga. Lasa ca ajung eu cumva si la scoala. Cu sania sau cu patinele.

enciclopedia mea, Encarta

mi-am cumparat calculatorul acum mai bine de doi ani, in Italia. Imi doream mult un laptop si atunci a fost suficient sa lucrez acolo o luna si apoi sa merg la magazin sa mi-l aleg, cu o gramada de programe deja instalate. Cel mai mult mi-a placut seria Encarta, dictionar si enciclopedie, cu tot cu Encarta Kids, de care ma foloseam cu incredere, mai ales atunci cand nu aveam internet.  Stim cu totii ce inseamna o enciclopedie, nu are rost sa explic la ce multitudine de informatii aveam acces, repet, fara sa intru pe net. In plus, existau numeroase trimiteri la articole si pagini de internet, care completau, daca vreti, o enciclopedie deja completa.

Numai ca…de la data de 31 octombrie anul acesta, Encarta a fost inchisa. Cei de la Microsoft au considerat, poate, ca Encarta nu le mai aduce suficient profit si au hotarat sa renunte. Ca urmare, acum nici o pagina de net, la care se facea uneori trimitere, nu mai este disponibila. Apare doar un mesaj enervant, cum ca Microsoft a indepartat acel continut pe care il cauti si atata tot. Si asta in conditiile in care, fata de Wikipedia, Encarta prezenta doar informatii sigure, verificate.

In concluzie, am in continuare o enciclopedie, dar am senzatia ca as avea-o doar pe jumatate. Asta e, vreau nu vreau, o sa trec pe Treccani.

dae ziua mea

eu nu sunt un om ca toti ceilalti, nu obisnuiesc sa fac bilantul la fiecare sfarsit de an (ca sa nu-mi stric Revelionul) si atunci trag linie si adun tocmai de ziua mea. Inca de ieri am inceput sa ma gandesc daca anul care tocmai a trecut a fost unul bun, macar mai bun decat cel de dinainte. Cred ca pana la urma o fi fost. Dar starea mea di spirit inca mai are de recuperat, in ciuda eforturilor pe care cei dragi le-au facut si inca le mai fac ca sa ma vada fericita. Da, si eu ii iubesc pe ei, chiar daca uneori mai simt si din astea…

oare cioburile chiar aduc fericire?

qualche motto sulla traduzione

“Le traduzioni sono come le donne. Quando sono belle non sono fedeli, e quando sono fedeli non sono belle.” Carl Bertrand

“Il traduttore non deve comprendere solo l’ovvio contenuto del messaggio, ma anche le sottili sfumature di significato, i valori emotivi importanti delle parole e le caratteristiche stilistiche che determinano il “sapore e la sensazione” del messaggio [...] In altre parole, oltre a conoscere due o più lingue coinvolte nel processo traduttivo, il traduttore deve conoscere a fondo l’argomento in questione. (Eugène Nida)

“I traduttori sono pagati male e traducono peggio.” Antonio Gramsci, Lettere dal carcere, 1947/65 (postumo)

ho avuto una brutta esperienza con una traduzione simultanea di un frammento di Umberto Eco appunto sulla traduzione,

del cui gioco di parole ho fatto un vero e proprio casino, cosa che mi ha fatto stare abbastanza male, visto che mi ritenevo padrona di me stessa e del mio italiano…

forse per farmi stare un po’ meglio, mi hanno spiegato che per una prima volta, andava abbastanza bene.

e un’altra cosa ancora, odio sentirmi la voce registrata, anche perché non ho più dodici anni, come può sembrare!

aveam un inel

saptamana trecuta am fost la Iasi, la master. Am ramas pana duminica, desi in weekend nu am cursuri. Duminica am zis ca, daca tot am luat unul dintre salarii, n-ar fi rau sa dau o fuga pana la Carrefour sa vad ce mai e. Si erau multe. Iar mie imi place sa ma plimb printre rafturi si sa arunc in carucior tot felul de nimicuri, fara sa ma gandesc daca imi trebuie neaparat mie sau celorlalti. Ma relaxeaza. Si uite asa am iesit de acolo cu vreo trei sacose pana in pamant, intrebandu-ma retoric ce m-a apucat. Tramvaiul nu mergea pentru ca. Neinteresant, am luat un autobuz pana la gara, urmand sa trec pasarela. Ma pufnea rasul cand ma vedeam in vreo vitrina cu toate bagajele alea. Dar ma dureau mainile din umeri. Si degetele, mai ales din cauza inelusului de la mana dreapta. Ma gandeam ca par o femeie maritata si casnica, care se intoarce de la piata dupa ce tocmai a facut aprovizionarea. Ce ma apucase? Mi-am scos inelul si l-am mutat pe inelarul de la mana stanga, razand in sinea mea de asemenea ganduri. Am ajuns cu greu la peron si am urcat in trenul aproape gol. Mai era aproape o ora pana sa plece. Abia respiram. Nu stiu de unde, un tip s-a apropiat sa ma intrebe daca mai era vreun loc liber. Cand tot trenul era gol!

Toate bune si frumoase pana a vazut inelul! Doua ore cat a durat calatoria s-a gandit daca sa ma invite totusi in oras si a-nceput prin a exclama: -Dar sunteti maritata! Eu doar am zambit. El a crezut ca da. S-a bucurat totusi sa ma stie fericita. Iar eu am jucat acel rol pana la capat, refuzandu-l in cele din urma. Pentru ca nu mi-a placut atitudinea lui. A cuiva care renunta atat de usor. Ce daca as fi fost maritata?